Aterizasem la Otopeni aproape de miezul nopții, cu o valiză care se închidea greu și cu o rezervare făcută în grabă de pe telefon, în sala de așteptare din Bruxelles. La ghișeu, tânărul de la recepție mi-a spus foarte politicos că mașina rezervată nu mai era disponibilă, dar că îmi poate da alta, mai mare, contra unei diferențe de 14 euro pe zi. Am plătit, evident. Era ora unu noaptea și nu aveam chef de negocieri.
Abia a doua zi, cu cafeaua în față, am înțeles ce se întâmplase de fapt. Nu fusesem păcălit. Rezervasem printr-un broker care vindea mașini pe care nu le avea, la un preț care nu prea avea cum să fie real, iar firma locală care prelua efectiv clienții își recupera marja exact acolo, la ghișeu, când omul e obosit și nu are variantă.
De atunci am închiriat mașini în România de câteva zeci de ori. Pentru drumuri de serviciu, pentru concedii, o dată pentru că mi se stricase mașina personală și aveam nevoie de ceva pe trei săptămâni. Am ajuns la concluzia că întrebarea “care e cea mai bună firmă de rent a car” e prost pusă, deși toată lumea o pune așa. Depinde enorm de ce faci cu mașina, de unde o iei, cât timp o ții și cât de mult îți displace să te cerți la ghișeu.
Hai să o luăm pe rând.
Ce înseamnă, de fapt, o firmă bună de închirieri auto
Prețul afișat e cea mai puțin relevantă informație din toată ecuația. Sună ciudat, știu, pentru că el e primul lucru pe care îl vedem. Doar că tariful de pe pagina de rezervare e un fel de preț de intrare, iar diferența dintre firmele serioase și restul se vede în lucrurile care nu apar pe prima pagină.
Prima e garanția. Fiecare firmă blochează o sumă pe cardul tău, între 200 și 1.500 de euro în funcție de clasa mașinii și de politica internă. Unele blochează efectiv banii, altele fac doar o preautorizare. Unele îi eliberează în 24 de ore după predare, altele în trei săptămâni, cu explicația că “așa lucrează banca”. Diferența asta valorează mai mult decât cinci euro pe zi la tarif.
A doua e franșiza. Adică suma pe care o plătești tu dacă zgârii mașina, chiar dacă ai asigurare CDW inclusă. Am văzut contracte cu franșiză de 300 de euro și contracte cu franșiză de 1.200 pentru aceeași clasă de mașină. Reducerea franșizei la zero costă undeva între 8 și 20 de euro pe zi, iar aici firmele fac o bună parte din profit.
A treia, și cea mai subtilă, e cum se comportă compania când ceva merge prost. Cauciuc spart pe DN1, baterie moartă în parcarea unui hotel din Sibiu, o zgârietură pe care nu ai făcut-o tu dar apare în raportul de predare. Firmele bune au un număr de telefon la care răspunde cineva. Restul au un formular de contact.
De ce recenziile online mint puțin
Notele de pe Google sunt utile, dar trebuie citite cu o anumită doză de scepticism. O firmă cu 4,9 stele și 60 de recenzii poate fi o afacere de familie excelentă sau poate fi o firmă care își roagă clienții mulțumiți să lase o notă chiar la ghișeu, în timp ce nemulțumiții pleacă nervoși și nu mai scriu nimic.
Eu m-am obișnuit să citesc doar recenziile de una și două stele. Nu pentru că le cred pe toate, ci pentru că din ele înțelegi ce tip de problemă apare recurent. Dacă zece oameni diferiți se plâng că garanția s-a întors după 40 de zile, aia nu e ghinion, e politică de firmă.
Cum arată piața românească acum
Piața locală de rent a car a trecut prin trei etape. În anii 2000 era o nișă mică, dominată de branduri internaționale care serveau în principal oameni de afaceri străini, cu flote ridicol de mici după standardele de azi. Apoi a venit explozia de după intrarea în Uniunea Europeană și mai ales boom-ul zborurilor low cost, care a adus în țară milioane de români plecați la muncă afară și care aterizau de câteva ori pe an fără mașină.
Al treilea val e cel în care suntem acum. Piața s-a maturizat, s-a concentrat în jurul aeroporturilor și a apărut o categorie complet nouă de clienți, românii care nu mai vor să dețină o a doua mașină și o închiriază de câte ori au nevoie de ea.
Interesant e că, spre deosebire de multe alte industrii, aici jucătorul dominant nu e o multinațională. E o companie românească, ceea ce nu se întâmplă chiar des.
Autonom, povestea care merită spusă
Autonom a fost fondată în 2006 la Piatra Neamț de frații Marius și Dan Ștefan, cu câteva mașini și o idee simplă, aceea că se poate face rent a car serios și în afara Bucureștiului. Compania a ajuns să opereze zeci de locații în România, Ungaria și Serbia, iar la finalul anului 2019 avea 44 de agenții în 31 de orașe din România și o flotă de peste 9.000 de mașini. Între timp flota a crescut considerabil.
Ce m-a impresionat la ei, dincolo de cifre, e consistența. Am luat mașini de la Autonom din Cluj, din Iași, din București și din Timișoara, iar experiența a fost aproape identică de fiecare dată. Aceeași procedură de predare, același tip de contract, aceeași atitudine la ghișeu. În industria asta, previzibilitatea e o virtute rară.
Nu sunt cei mai ieftini. Aproape niciodată nu sunt cei mai ieftini. În schimb, dacă închiriezi pentru o deplasare de serviciu unde nu îți permiți surprize, sau dacă mergi într-un oraș mai mic unde brandurile internaționale nu au birou, e prima variantă la care mă uit.
Au și o rețea de asistență rutieră proprie, ceea ce contează mai mult decât pare. Cauciucul spart pe autostrada A1, într-o duminică, nu se rezolvă cu un email.
Brandurile internaționale și cum funcționează ele aici
Avis, Hertz, Sixt, Europcar și Enterprise sunt prezente în România, dar cu o mențiune importantă pe care puțină lume o știe. Aproape toate operează prin sistem de franciză sau licență locală. Adică brandul e internațional, standardele sunt teoretic internaționale, dar firma care îți dă cheile e o companie românească ce a cumpărat dreptul de a folosi numele.
Asta explică de ce experiența cu Hertz în București poate fi complet diferită de experiența cu Hertz la Lisabona. Nu e același operator.
Avis are în jur de 22 de sucursale în România, Europcar și Sixt câte 17 fiecare, la care se adaugă mărci afiliate precum keddy by Europcar. Sunt cifre mici comparativ cu Autonom, dar rețelele astea au un avantaj clar, integrarea internațională. Dacă ai un cont corporate, un abonament de fidelitate acumulat în alte țări sau o asigurare de card premium care acoperă franșiza, brandurile mari sunt mult mai ușor de folosit.
Sixt, în special, are o flotă vizibil mai nouă și mai bine dotată în segmentul premium. Am condus un Mercedes clasa C de la ei anul trecut, cu 4.000 de kilometri la bord, care mirosea încă a mașină nouă. Prețul a fost pe măsură, dar dacă ai nevoie de o mașină care să arate bine în parcarea unui client, aia e adresa.
Enterprise s-a extins mai lent în România, deși în Statele Unite e uriașă. Europcar are o prezență decentă în aeroporturi și tarife de obicei mai blânde decât Sixt.
Firmele locale de dimensiune medie
Aici e zona cea mai interesantă și cea mai puțin cunoscută. Sunt câteva zeci de companii românești care operează flote între 50 și 500 de mașini, au unul sau două birouri în orașe mari și trăiesc mai ales din clienții care aterizează la Otopeni, Cluj sau Timișoara.
Promotor Rent a Car, Get Rent a Car, Klass Wagen, B Smart, Rent Expert, Autoboca și încă multe altele intră în categoria asta. Calitatea variază enorm de la una la alta, dar cele bune oferă exact ce ai nevoie la un preț cu 30 până la 40 la sută mai mic decât brandurile internaționale.
Modelul lor de business e diferit. Nu au sute de puncte de lucru, au unul singur lângă aeroport și un shuttle care te duce acolo în cinci minute. Nu au flotă de lux, au Logan-uri, Duster-uri, Golf-uri și SUV-uri compacte, adică exact ce închiriază 90 la sută dintre oameni. Nu au call center internațional, au trei oameni care răspund la telefon și pe WhatsApp.
Când cauți inchirieri auto din Bucuresti, cele mai multe rezultate din prima pagină vin din categoria asta, iar diferența dintre ele nu se vede din tariful afișat. Se vede din contract, din felul în care se face predarea și din cât de repede îți revin banii pe card.
Brokerii, agregatoarele și tarifele care par prea bune
Rentalcars, Discover Cars, Kayak, Sunnycars, Holiday Autos și restul platformelor de comparație nu sunt firme de închiriat mașini. Sunt intermediari. Tu plătești o parte online, ei iau comisionul, iar mașina ți-o dă o firmă locală despre care afli numele abia după ce ai plătit.
Uneori merge perfect. Am rezervat de mai multe ori așa și n-am avut probleme. Alteori ajungi exact în situația în care am ajuns eu la Otopeni, cu o rezervare care nu se onorează așa cum crezi.
Regula pe care am adoptat-o e simplă. Folosesc agregatoarele ca să văd nivelul prețurilor și ca să descopăr firme de care n-am auzit, apoi caut firma respectivă separat, îi citesc recenziile și, dacă mă conving, rezerv direct pe site-ul ei. De multe ori prețul direct e egal sau mai mic, iar condițiile sunt clar mai bune.
Un detaliu care merită reținut. Când rezervi printr-un broker, asigurarea suplimentară pe care ți-o vinde el nu funcționează ca o asigurare clasică. Funcționează ca o despăgubire ulterioară, adică firma de închirieri îți ia banii din garanție, iar tu trimiți documentele la broker și aștepți să îi recuperezi. Poate dura săptămâni.
Ce se întâmplă la aeroport și de ce contează
Peste 70 la sută dintre clienții firmelor de rent a car din România ajung la ele venind cu avionul, potrivit analizelor de piață. Asta a transformat aeroporturile în centrul de greutate al industriei.
La Otopeni situația e specială. Firmele cu birou în terminal plătesc chirii mari și taxe de aeroport, care se regăsesc în tarif. Firmele din afara perimetrului, la câteva sute de metri distanță, au costuri mai mici și tarife pe măsură, dar te obligă să aștepți un shuttle.
Diferența poate fi de 20 până la 30 la sută la același tip de mașină. Dacă aterizezi la ora două noaptea cu doi copii adormiți, cei zece minute de așteptare pot să pară o veșnicie. Dacă vii singur, cu un rucsac, la ora unsprezece dimineața, e o economie curată.
Merită verificat și programul biroului. Multe firme mici lucrează până la ora 22 sau 23, iar pentru preluări în afara programului percep o taxă de 20 până la 40 de euro. Nu e o țeapă, e o realitate a costurilor, dar e bine să știi înainte.
Prețurile și de ce s-au mișcat anul acesta
Datele de piață arată că tarifele de închiriere auto din România au scăzut în medie cu peste 16 la sută față de anul trecut, cu variații importante între orașe. Iașiul a înregistrat cea mai mare scădere, în jur de 20 la sută, Brașovul aproximativ 17, Cluj-Napoca puțin peste 14, iar Bucureștiul, cea mai stabilă piață, în jur de 11 la sută.
Explicația e o combinație de flote mai mari, mai multă concurență și o cerere care nu a crescut la fel de repede pe cât au crescut parcurile auto. Vestea bună pentru client e că are de unde alege. Vestea mai puțin bună e că firmele care lucrează pe marje subțiri caută compensații în altă parte, iar acea altă parte se numește de obicei taxe suplimentare.
O mașină de clasă economică, un Logan sau ceva similar, se închiriază în extrasezon undeva între 15 și 25 de euro pe zi la firmele locale și între 30 și 45 la brandurile internaționale. Vara, în iulie și august, prețurile se pot dubla. Un SUV compact pornește de la 35 până la 50 de euro pe zi, iar o mașină premium rareori scade sub 90.
Rezervarea făcută cu trei sau patru săptămâni înainte costă în mod tipic cu 20 până la 40 la sută mai puțin decât aceeași mașină luată cu două zile înainte de plecare. E cea mai simplă economie posibilă și, cumva, cea pe care o ratăm cel mai des.
Contractul, partea plictisitoare care contează cel mai mult
Nimeni nu citește contractul la ghișeu. Toată lumea ar trebui.
Kilometrajul e primul lucru pe care îl verific. Multe oferte ieftine vin cu limită de 150 sau 200 de kilometri pe zi, ceea ce e suficient pentru un city break, dar catastrofal dacă pleci de la București la Vama Veche și te întorci prin Delta Dunării. Kilometrajul depășit se taxează cu 0,15 până la 0,40 de euro pe kilometru, sume care se adună rapid.
Politica de combustibil vine imediat după. Varianta corectă e plin la plin, adică primești mașina cu rezervorul plin și o predai la fel. Varianta care ar trebui să te facă suspicios e plin la gol, în care plătești combustibilul la un preț stabilit de firmă, de obicei mai mare decât în benzinărie, și nu recuperezi nimic din ce nu ai consumat.
Ieșirea din țară e a treia. Dacă intenționezi să treci în Ungaria, Bulgaria sau Serbia, trebuie declarat din start. Costă între 30 și 80 de euro documentația și, fără ea, asigurarea nu te acoperă peste graniță. Am întâlnit oameni care au aflat asta la vamă.
Și, în fine, starea mașinii la preluare. Fotografiez fiecare mașină pe care o iau, din toate unghiurile, inclusiv jantele și parbrizul, cu telefonul, cu data activată. Durează două minute și mi-a salvat pielea de cel puțin două ori. Un reprezentant grăbit poate să nu treacă în proces verbal o zgârietură pe bara din spate, iar la predare discuția devine mult mai simplă când ai poza.
Ce înseamnă cu adevărat asigurarea inclusă
CDW, care apare în majoritatea ofertelor ca fiind inclusă, nu e asigurare completă. E o limitare de răspundere. Dacă avariezi mașina, plătești franșiza, nu costul integral al reparației. Cu franșize care ajung la 1.200 de euro, o oglindă spartă și o portieră zgâriată te pot costa cât întreaga vacanță.
Reducerea franșizei la zero, numită SCDW sau super CDW în funcție de firmă, costă mai mult pe zi, dar pentru drumuri lungi sau pentru condus în orașe aglomerate merită calculată. Eu o iau când conduc mai mult de o săptămână și când mașina e mai scumpă decât aș vrea să plătesc din buzunar.
Cardurile de credit premium, unele Visa Gold sau Mastercard World, includ acoperire pentru franșiză. Verifică înainte, pentru că trebuie ca plata închirierii să fie făcută integral cu acel card, iar condițiile diferă mult de la bancă la bancă.
Diferențele dintre orașe
Bucureștiul are cea mai mare ofertă, cea mai mare concurență și, paradoxal, cele mai mari șanse să nu găsești nimic în weekendurile lungi de vară. Cererea e uriașă.
Clujul e a doua piață ca mărime și are un profil aparte, cu mulți clienți din zona IT și cu deplasări scurte spre Apuseni sau spre Maramureș. Firmele de acolo sunt obișnuite cu contracte de câteva zile și cu clienți care întreabă lucruri tehnice.
Constanța și litoralul funcționează după un calendar complet diferit. Iarna aproape nu există piață, iar în august nu găsești mașină nici dacă plătești dublu.
Timișoara și Iașiul au flote mai mici, dar și prețuri sensibil mai bune. Brașovul a crescut mult odată cu turismul montan și cu deschiderea aeroportului din Ghimbav.
În orașele mici, sub 100.000 de locuitori, opțiunile se reduc la una sau două firme locale, uneori la o agenție Autonom. Acolo, rezervarea cu cel puțin o săptămână înainte nu e o recomandare, e o necesitate.
Cum aleg eu, concret
Pentru o deplasare de serviciu de două sau trei zile, unde nu îmi permit nicio complicație, merg pe Autonom sau pe Sixt. Plătesc mai mult și dorm liniștit.
Pentru un concediu de o săptămână sau două, unde bugetul contează, caut firme locale bine cotate, cu birou aproape de aeroport, și rezerv direct pe site-ul lor. Verific obligatoriu garanția, franșiza și limita de kilometri.
Pentru închirieri lungi, peste o lună, întreb de tarife de abonament. Multe firme au produse de tip leasing pe termen scurt care ajung la 400 până la 600 de euro pe lună pentru o mașină decentă, cu asigurări și service incluse. Pentru cine are nevoie temporară de mașină, e adesea mai ieftin decât să cumpere.
Și, indiferent de variantă, sun firma înainte. Un apel de trei minute în care întreb cât e garanția, cât durează eliberarea ei și dacă biroul e deschis la ora la care ajung îmi spune mai multe despre companie decât cincizeci de recenzii.
Semnale că ar trebui să cauți în altă parte
Un site fără adresă fizică vizibilă și fără număr fix e un semn prost. Firmele serioase îți spun exact unde se află.
Un tarif care e cu 60 la sută sub media pieței ascunde întotdeauna ceva. De obicei o garanție mai mare, o franșiză uriașă sau taxe care apar la ghișeu.
Refuzul de a trimite condițiile contractuale prin email înainte de rezervare e, pentru mine, motiv de renunțare imediată. Un contract standard e un document public, nu un secret comercial.
Iar dacă la telefon răspunde cineva care pare deranjat că întrebi, gândește-te cum va suna conversația în ziua în care ai o problemă reală.
Mașina potrivită pentru drumul pe care îl ai de făcut
După toate deplasările astea, concluzia mea e că nu există o singură firmă cea mai bună, ci un potrivit și un nepotrivit pentru fiecare situație. Autonom rămâne cea mai solidă alegere generalistă din România și cea mai bine acoperită geografic. Sixt și Avis sunt de neînlocuit când ai nevoie de standarde internaționale și de mașini premium. Firmele locale bune, mai ales cele din jurul Otopeniului și al aeroportului din Cluj, oferă cel mai bun raport între ce plătești și ce primești, cu condiția să le verifici înainte.
Restul ține de detalii pe care le controlezi tu. Rezervi din timp, citești contractul, fotografiezi mașina, întrebi despre garanție și eviți ofertele care par prea frumoase.
Ultima mașină pe care am închiriat-o a fost un Duster luat dintr-o curte prăfuită de lângă centura Bucureștiului, de la o firmă cu trei angajați. A mers impecabil 1.400 de kilometri, mi-au returnat garanția în două zile și mi-au trimis un mesaj pe WhatsApp să întrebe dacă totul a fost în regulă. Costase 22 de euro pe zi.
Uneori, cea mai bună companie de închirieri auto e cea despre care nu ai auzit niciodată.
