Sesiunea are felul ei de a strânge lumea într-o menghină mică și tăcută. Începe, de obicei, cu un calendar lipit pe perete, cu zile încercuite cu pixul, apoi se lărgește în cap ca un ecou care nu se mai oprește. Îți bei cafeaua și nu simți gustul. Îți spui că azi citești două capitole și, înainte să apuci să deschizi cartea, îți vine în minte o altă întrebare, apoi încă una. Ce se întâmplă dacă nu iau examenul? Ce se întâmplă dacă îl iau, dar cu o notă care nu contează pentru nimeni, în afară de mine?
Când vorbim despre stresul din sesiune, tentația e să-l tratăm ca pe ceva trecător, ca pe o ploaie rece care trece repede, cu o supă caldă și două nopți bune de somn. Numai că, pentru mulți studenți, sesiunea nu e o excepție, e un ritm. Iar ce se repetă, și se repetă, și se repetă, ajunge să lase urme. Nu doar în program, în cercurile de sub ochi, în relațiile puse pe pauză, ci în felul în care mintea învață să reacționeze la presiune.
Întrebarea, pe termen lung, nu e doar cum treci de examene. E cum te schimbi trecând prin ele.
De ce sesiunea apasă exact pe butoanele sensibile
Sesiunea nu vine singură. Vine la pachet cu ideea că rezultatul e un fel de verdict. Nu e întotdeauna real, dar așa se simte. Un singur examen prost și, brusc, începi să-ți rescrii povestea despre tine: nu sunt destul de bun, nu am stofă, am ajuns aici din noroc sau din inerție. Când ai douăzeci și ceva de ani, identitatea e încă moale, încă se frământă. Și tocmai de aceea, un eșec academic poate părea o confirmare totală a celor mai urâte gânduri.
Apoi există comparația. Nici nu trebuie să o cauți, îți apare în față. Colegul care a terminat deja materia. Prietena care pare calmă, deși poate plânge în baie seara. Poveștile cu note mari, cu bursă, cu internship, cu proiecte făcute în paralel, cu un fel de performanță care ar trebui să fie inspiratoare, dar te face să te simți mic. Dacă ai în tine o înclinație spre perfecționism, sesiunea o scoate la suprafață ca pe o rană care se redeschide.
Și mai e un lucru, poate cel mai important: imprevizibilul. Un examen nu e doar învățat, e și cum dormi înainte, ce întrebare nimerești, cum te prinde profesorul, ce emoție ți se urcă în gât. Creierul iubește controlul. Când îl pierde, se activează o alarmă, iar alarma, dacă sună prea des, ajunge să-ți schimbe modul de funcționare.
În febra asta, viața de student poate să se simtă ca o cameră mică în care ai de rezolvat totul pe loc, cu ușa închisă și cu ceasul care ticăie mai tare decât ar trebui.
Ce se întâmplă în corp când stresul devine rutină
Stresul nu e doar o stare de spirit. E o reacție biologică. În doze mici, chiar ajută. Te trezește, îți dă energie, te face să fii atent. Problema e când devine modul principal de funcționare, ca și cum ai ține motorul turat în gol, zile întregi.
Când te stresezi, corpul eliberează hormoni precum cortizolul. E un mecanism vechi, gândit pentru situații scurte și clare: fugi sau lupți. Dar sesiunea, în forma ei modernă, nu e un pericol scurt. E o presiune întinsă pe săptămâni, uneori pe luni. Și atunci cortizolul nu mai e un sprint. Devine un fundal.
Un fundal de cortizol înseamnă adesea somn mai prost. Nu doar mai puține ore, deși și asta, ci un somn fragmentat, superficial. Înseamnă o inimă care bate mai repede când nu e cazul. Înseamnă o tensiune în corp pe care o simți în maxilar, în umeri, în stomac. Unii studenți o traduc prin gastrită, alții prin migrene, alții printr-o oboseală care nu trece cu nimic.
Pe termen lung, corpul învață un obicei: să reacționeze ca și cum ar fi mereu într-o situație de urgență. Asta nu sună dramatic când o citești într-un articol, dar în viața de zi cu zi înseamnă că ajungi să te sperii ușor, să te irite lucruri mici, să ai răbdare mai puțină cu tine și cu ceilalți. Și, dacă îți intră în cap ideea că ești doar așa, o persoană anxioasă, agitată, mereu pe fugă, atunci stresul din sesiune s-a mutat deja din calendar în identitate.
Memoria, atenția și creierul care învață să se teamă
Oricine a avut un moment de blocaj la examen știe cât de ciudat e. Știi informația, ai citit-o, ai repetat-o, ai povestit-o cuiva, și totuși, în sala aia, în tăcerea aceea, se face gol. Nu e o dovadă că nu ai învățat. E, de multe ori, o dovadă că anxietatea îți ia resursele de care ai nevoie ca să accesezi ce știi.
Când ești stresat, creierul prioritizează supraviețuirea, nu rafinamentul. Atenția se îngustează. Se caută amenințarea. Îți monitorizezi bătăile inimii, transpirația palmelor, expresia profesorului, mișcările colegului din față. Apoi îți spui să nu te mai gândești la asta, și fix atunci începi să te gândești și mai tare.
Pe termen lung, dacă acest tip de stres devine repetitiv, există riscul să apară o asociere automatizată: evaluarea egal pericol. Nu e o asociere conștientă, nu e ca și cum îți spui asta cu voce tare. E un reflex. Iar reflexele, după cum știm cu toții, sunt greu de dezvățat.
Asta explică de ce unii absolvenți ajung, după ani, să aibă emoții exagerate la interviuri, prezentări, ședințe, orice situație în care cineva îi evaluează. Nu pentru că nu ar fi competenți, ci pentru că sistemul lor nervos a învățat, în facultate, că evaluarea înseamnă risc, rușine, pierdere. Și nu, nu e mereu atât de direct. Uneori e doar un nod în gât, un corp care se încăpățânează să se tensioneze, o voce care tremură fără motiv.
Anxietatea care rămâne după ce se termină examenele
Anxietatea legată de examene are un truc cinic: îți promite că se termină. Îți spune că după ultima probă vei fi liber, vei respira, vei dormi, vei ieși. Și, uneori, chiar se întâmplă. Dar, pentru unii, după sesiune, în loc să vină liniștea, vine golul.
Golul acela e ciudat. Parcă ai trăit cu o alarmă pornită și, când se oprește, nu știi ce să faci cu liniștea. În primele zile, poate te bucuri. Apoi, din senin, începi să te simți vinovat că nu faci nimic. Sau începi să cauți următorul motiv de stres: restanțe, practică, licență, bani, familie, viitor. Dacă anxietatea a devenit un fel de combustibil, absența ei te sperie.
Pe termen lung, aici apare un risc important: generalizarea. În psihologie, generalizarea înseamnă că o teamă dintr-un context începe să se întindă și în altele. Sesiunea te-a învățat să te temi de note, apoi începi să te temi de păreri, apoi de feedback, apoi de orice greșeală mică. Iar dacă greșeala mică îți pare catastrofă, viața de adult devine obositoare.
Nu toți ajung aici, evident. Dar cei care au avut deja o vulnerabilitate, un istoric de anxietate, o educație bazată pe condiționare, ești bun doar dacă iei note mari, pot să simtă că sesiunea doar a dat volum la o melodie care era deja în fundal.
Perfecționismul și rușinea, doi colegi care nu pleacă ușor
Perfecționismul, în facultate, e adesea lăudat. E văzut ca ambiție, seriozitate, disciplină. Și poate fi, până la un punct. Problema e când perfecționismul devine un fel de contract interior: dacă nu sunt excelent, sunt nimic.
În sesiune, perfecționismul se hrănește din detalii. Înveți încă o noapte, pentru încă o pagină. Rescrii încă o dată, pentru încă o formulare. Îți spui că nu ai voie să greșești, deși nimeni nu trece prin viață fără greșeli. Și când inevitabil greșești, pentru că oamenii greșesc, intră în scenă rușinea.
Rușinea e diferită de vinovăție. Vinovăția spune am făcut o greșeală. Rușinea spune sunt o greșeală. Iar sesiunea, mai ales în medii competitive, poate împinge studenții spre această a doua concluzie. Un examen picat nu mai e un eveniment. Devine o etichetă.
Pe termen lung, perfecționismul și rușinea se pot transforma într-o relație complicată cu munca. Ajungi să muncești excesiv ca să nu fii criticat. Ajungi să amâni ca să nu riști să nu iasă perfect. Ajungi să te simți impostor chiar și când ai rezultate. Asta e una dintre cele mai ironice moșteniri ale sesiunii: să te învețe că succesul nu te liniștește, doar îți ridică ștacheta.
Somnul pierdut și prețul pe care îl plătești mai târziu
Somnul în sesiune e primul sacrificat. E și cel mai ușor de justificat. O să dorm după. Încă două nopți și scap. E doar o perioadă.
Numai că somnul, pe termen lung, nu funcționează ca un cont bancar în care pui la loc ce ai retras. Da, poți recupera puțin, te poți reface, corpul are o capacitate uimitoare de adaptare. Dar dacă ani la rând treci prin perioade în care dormi prost, în care îți schimbi ritmul circadian, în care îți antrenezi creierul să fie alert noaptea și obosit ziua, există consecințe.
Unele sunt vizibile repede: iritabilitate, plâns ușor, dificultate de concentrare. Altele vin mai lent: anxietate crescută, vulnerabilitate la episoade depresive, toleranță mai mică la stres. Și mai e ceva, poate nepopular, dar adevărat: învățarea devine mai ineficientă. Creierul consolidează memoria în somn. Dacă tai somnul, tai fix procesul care te ajută să reții.
Pe termen lung, obiceiul de a te împinge peste limite, de a face din nopțile albe o medalie, poate deveni un stil de viață. Apoi te miri că, la job, te simți epuizat din prima lună. Nu e doar jobul. E și antrenamentul din facultate, în care ai învățat că odihna e un moft.
Când strategiile de supraviețuire devin obiceiuri
În sesiune, oamenii devin inventivi. Își găsesc metode rapide să treacă de disconfort. Cafea multă. Energizante. Țigări în plus. Mâncat haotic, ba nimic, ba tot frigiderul. Netflix ca să nu mai gândești. Scroll fără sfârșit, de parcă dacă mai vezi încă un clip, se va estompa frica.
Nu e moralizare aici. E normal să cauți alinare. Problema apare când aceste strategii se lipesc de tine și după sesiune. Când cafeaua nu mai e plăcere, e nevoie. Când mâncatul nu mai e foame, e anestezie. Când amânarea nu mai e pauză, e paralizie.
Pe termen lung, unele dintre aceste obiceiuri se transformă în dependențe mici, greu de observat, dar cu efect cumulativ. Îți dereglează energia, digestia, somnul. Și, mai periculos, îți pot răpi sentimentul că ai control. Ajungi să crezi că fără ele nu poți funcționa.
Un alt obicei frecvent e evitarea. Îți spui că te apuci mai târziu. Că mai ai timp. Că ai nevoie de o zi liberă ca să te pregătești să te apuci. În spate, adesea nu e lene, e frică. Frica de a nu face față. Frica de a vedea că nu știi. Și atunci amâni, apoi stresul crește, apoi amâni și mai mult. Un cerc clasic, foarte uman, foarte neiertător.
Dacă acest cerc se repetă suficient de mult, poate lăsa o urmă de neîncredere: nu mă pot baza pe mine. Iar această neîncredere, în viața de după facultate, devine un handicap real.
Burnout-ul care începe mai devreme decât credeam
Burnout-ul a ajuns un cuvânt la modă, dar, dacă îl scoți din postările de pe internet și îl pui în carne și oase, arată așa: te trezești obosit, lucrezi obosit, te culci obosit, și ai sentimentul că nimic nu te mai umple. Nu mai ai curiozitate. Nu mai ai răbdare. Nu mai ai chef nici de lucrurile care îți plăceau.
Pentru unii studenți, burnout-ul începe în facultate. Nu neapărat ca un colaps spectaculos, ci ca o scădere treptată. Îți spui că ești doar obosit. Apoi observi că nu mai poți citi fără să recitești aceeași frază de trei ori. Apoi nu mai simți satisfacție când iei o notă bună. Apoi începi să ai un fel de cinism, genul acela în care totul pare inutil.
Pe termen lung, dacă burnout-ul se prelungește, se poate încurca cu depresia. Nu sunt același lucru, dar seamănă suficient de mult încât să te păcălească. Te poți trezi, după ani, spunându-ți că tu așa ești, apatic, fără energie, când, de fapt, ai fost doar epuizat prea mult timp, fără pauze reale.
Aici sesiunea joacă un rol subtil. Dacă înveți că trebuie să reziști oricum, că doar cei slabi cer ajutor, că nu ai voie să te oprești, atunci îți construiești o rezistență care arată bine la exterior și se rupe pe dinăuntru.
Depresia și anxietatea, ca efecte care nu vin dintr-o singură cauză
E important să fim corecți: sesiunea, singură, nu cauzează automat depresie sau tulburări de anxietate. Nu e o ecuație simplă. Sănătatea mintală e influențată de genetică, de istoricul personal, de mediu, de traume, de suport social, de bani, de somn, de multe.
Dar stresul cronic poate fi un factor de risc. Poate fi scânteia într-un teren deja uscat. Poate fi presiunea care apasă pe un echilibru fragil. Și poate fi contextul în care se formează obiceiuri mentale, adică felul în care te vorbești pe tine, felul în care interpretezi eșecul, felul în care te raportezi la viitor.
Un student care trece prin sesiuni repetate în care se simte copleșit, singur, fără sprijin, are un risc mai mare să dezvolte simptome persistente: tristețe constantă, lipsă de speranță, îngrijorare excesivă, atacuri de panică, dificultate de a se concentra, retragere socială. Uneori, toate acestea rămân sub pragul unui diagnostic, dar tot îți scad calitatea vieții.
Pe termen lung, mai ales dacă aceste simptome nu sunt recunoscute și tratate, ele pot influența alegerile de viață. Poți renunța la oportunități fiindcă te sperie. Poți evita relații fiindcă te simți insuficient. Poți alege joburi sub nivelul tău ca să nu te expui. Și, încet, îți micșorezi lumea, nu din lipsă de ambiție, ci din frică.
Relațiile, izolarea și sentimentul că nimeni nu înțelege
Sesiunea îți poate strica programul social cu o eficiență aproape comică. Îți spui că e doar o perioadă, că după aceea revii. Dar uneori, perioada se repetă și repetarea sapă.
Când ești stresat, ai tendința să te închizi. Nu vrei să ieși, îți spui că pierzi timp. Nu vrei să vorbești, îți spui că nu are rost. Și, poate cel mai dureros, începi să crezi că nimeni nu înțelege. Prietenul care pare relaxat, părinții care spun că și ei au dat examene și au supraviețuit, colegii care fac glume despre copiat, toată lumea pare să fie într-un film diferit.
Izolarea, pe termen lung, e un factor care amplifică problemele. Dacă nu ai cu cine să pui în cuvinte frica, ea rămâne în corp. Și corpul, cumva, o ține minte.
Mai e și dinamica rușinii. Unii studenți se feresc să recunoască faptul că nu fac față. Mai ales cei care au fost mereu elevi buni. Mai ales cei care au în jur așteptări mari. Pentru ei, să spui că e greu e ca și cum ai admite un defect de caracter. Și atunci se prefac că sunt bine, până când nu mai sunt.
Cum se vede mai târziu, în viața de adult
E ușor să spui că facultatea e doar un capitol. Dar felul în care treci prin ea îți poate colora capitolele următoare.
Mulți absolvenți povestesc că, după ani de sesiuni, au rămas cu o relație tensionată cu evaluarea. Când primești un feedback la job, simți același gol în stomac. Când ai un deadline, corpul intră în același mod de alarmă. Când ai un proiect mare, te apucă aceeași frică de a începe, fiindcă știi că odată ce începi, nu te vei mai opri până nu termini, chiar dacă te costă.
Unii ajung să confunde performanța cu valoarea personală. Dacă ai fost antrenat să crezi că ești bun doar când ai rezultate, viața profesională devine o scenă permanentă. Și obosești. Obosești de la atâta încercare de a fi impecabil.
Alții se confruntă cu o formă de tristețe pe care nu o leagă de facultate, dar o recunosc în retrospectivă. O tristețe care vine din faptul că au trăit ani întregi în tensiune, fără să se simtă văzuți, fără să se simtă sprijiniți. Și, când tensiunea s-a terminat, au rămas cu un gol. Ca după un război mic, personal.
Și mai există un efect, foarte subtil: normalizarea stresului. Dacă pentru tine stresul a fost mereu fundal, calmul pare suspect. Când e liniște, îți cauți probleme. Când ai timp liber, te simți vinovat. Asta e una dintre cele mai triste moșteniri ale sesiunii duse pe umeri ani la rând.
Povești mici, care arată mai mult decât statisticile
Uneori, când vorbim despre stres, ne ascundem după cuvinte mari. Cortizol, burnout, mecanisme, risc. Dar stresul din sesiune se vede cel mai bine în lucruri mărunte, din acelea pe care nu le pui pe hârtie la secretariat.
Se vede în studentul care intră în bibliotecă la opt dimineața, cu ochii ușor umflați, și își spune că azi nu mai există telefon, nu mai există nimic. Doar cartea. La unsprezece, tot acolo e, dar nu mai știe ce a citit în ultimele două ore. Își mai face o cafea, își mai promite încă un capitol. Când pleacă, pe seară, are un fel de vină în piept, deși a stat toată ziua la birou. Vinovăția asta, repetată, învață mintea că munca nu ajunge niciodată.
Se vede în fata care a fost mereu premiantă și care, la primul examen picat, nu se supără pe materie. Se supără pe ea. I se pare că a trădat o versiune veche a ei, una care știa tot, care nu greșea. Își spune că trebuie să recupereze, să demonstreze. Și când recuperează, nu simte bucurie, simte doar ușurare. Ușurarea e o emoție utilă, dar dacă e singura, pe termen lung, viața devine cam seacă.
Se vede în băiatul care lucrează seara, la un bar, și învață între ture. Își face fișe pe telefon, repetă în autobuz, repetă pe scări, repetă în pauza de țigară. Când ajunge la examen, e deja rupt de oboseală și, inevitabil, se întreabă dacă nu e cumva mai prost decât ceilalți. Nu e. E doar mai încărcat.
Și se mai vede în acea tăcere care apare după sesiune, când lumea se întoarce la normal, iar tu simți că ceva din tine nu s-a întors. Ai impresia că te uiți la ceilalți printr-un geam. Parcă ai fi rămas cu volumul emoțiilor dat prea tare sau, invers, parcă nu mai auzi nimic.
Toate aceste scene au un numitor comun: stresul nu e doar în minte, e și în felul în care îți interpretezi propria experiență. Dacă fiecare sesiune îți confirmă că ești pe muchie, că te descurci la limită, atunci, încet, începi să trăiești ca și cum limita ar fi casa ta.
Când stresul se mută în corp
Stresul prelungit are un obicei enervant: se ascunde în corp. Nu ca un monstru, ci ca o serie de semnale pe care, la început, le ignori.
Poate începe cu stomacul. Cu o greață mică dimineața, cu o arsură după ce mănânci, cu o senzație de nod în capul pieptului. Poate începe cu respirația, o inspirație care nu pare completă, ca și cum nu ajunge aerul până la capăt. Poate începe cu spatele și umerii, dureri care nu au legătură cu sportul, ci cu încordarea. Poate cu pielea, erupții, mâncărimi, cu un corp care pare să reacționeze la ceva invizibil.
Dacă aceste simptome se repetă, există riscul să devină cronice. Nu pentru că ai inventat ceva, ci pentru că sistemul nervos rămâne hiperactivat. Pe termen lung, asta poate duce la o sensibilitate crescută la stres, iar sensibilitatea crescută la stres te face să reacționezi și mai puternic la sesiune. Și tot așa.
De multe ori, studenții ajung la medic cu plângeri fizice și abia acolo, în discuție, iese la iveală că dorm puțin, că mănâncă pe apucate, că trăiesc de luni întregi cu o anxietate constantă. Corpul vorbește primul. Mintea, uneori, se preface că nu aude.
Cine e mai vulnerabil și de ce nu e vorba doar de voință
Unii studenți par că trec prin sesiune cu o ușurință enervantă. Alții se prăbușesc. Diferența nu e doar de voință. Nu e doar cine e mai disciplinat.
Contează mult contextul. Dacă lucrezi în paralel, ai mai puțin timp, mai puțină energie. Dacă ai probleme financiare, stresul are deja un strat în plus. Dacă vii dintr-o familie în care performanța era singura formă de validare, sesiunea îți apasă o rană veche. Dacă ești primul din familie care face facultate, presiunea poate fi amestecată cu recunoștință, cu frică de a nu dezamăgi, cu sentimentul că nu ai voie să greșești.
Contează și personalitatea. Unii sunt mai predispuși la ruminație, adică la întoarcerea obsesivă a problemelor pe toate fețele. Unii sunt mai sensibili la critică. Unii au o anxietate de performanță care există de ani. Sesiunea nu le inventează, dar le intensifică.
Și contează accesul la sprijin. Un prieten bun, un profesor care te tratează ca pe un om, un consilier disponibil, o familie care nu condiționează iubirea de note, toate acestea pot schimba radical felul în care stresul se depune în tine.
Ce ajută cu adevărat, ca să nu rămâi cu stresul lipit de tine
Nu există o rețetă universală, iar oamenii care promit metode perfecte sunt, de obicei, cei care nu au stat prea mult cu realitatea. Dar există câteva direcții care, pe termen lung, fac diferența. Nu sunt trucuri rapide, sunt mai degrabă feluri de a-ți ține mintea într-o zonă suportabilă.
Un lucru e să-ți reorganizezi relația cu evaluarea. Să nu mai fie un verdict despre tine, ci un feedback despre o pregătire într-un context specific. Sună simplu, dar e greu, știu. Aici ajută mult să-ți observi dialogul interior. Dacă te prinzi spunându-ți că ești prost, oprește-te. Reformulează. Spune că ai avut o zi proastă, că nu ai fost pregătit suficient, că ai emoții, că ai nevoie de timp. Nu e indulgență, e realism.
Alt lucru e să-ți normalizezi pauza. Pauza nu e răsplată după suferință, e parte din funcționare. Dacă te obligi să muncești continuu, vei ajunge să muncești mai prost și să te urăști pentru asta. Dacă îți dai voie să ieși la aer, să mănânci decent, să dormi măcar o parte din nopți, îți salvezi mintea de la un fel de uzură pe care o simți abia mai târziu.
Apoi, sprijinul social. Nu trebuie să fii mereu sociabil, nu e un concurs de prieteni. Dar un singur om cu care poți vorbi sincer poate schimba enorm. Cineva care să nu minimizeze, dar nici să amplifice panica. Cineva care să spună da, e greu, și totuși o să treci. Uneori, asta e tot ce ai nevoie ca să nu te simți singur în propria ta frică.
Și, poate cel mai important, să recunoști când e prea mult. Dacă ai atacuri de panică frecvente, dacă nu mai dormi, dacă plângi des, dacă te gândești că nu mai are rost, dacă te simți deconectat de tine, nu e doar sesiune. E un semn. Ajutorul specializat, consiliere, terapie, uneori medicație recomandată de medic, nu e un moft și nu e un eșec. E o formă de grijă.
Rolul universității și micile schimbări care contează
E ușor să punem totul pe umerii studentului: să fie mai organizat, mai rezilient, mai calm. Dar stresul din sesiune e, în mare parte, un produs al unui sistem. Un sistem cu examene multe, adesea concentrate, cu feedback insuficient, cu o cultură care, uneori, confundă severitatea cu excelența.
Universitățile pot influența mult atmosfera. Un profesor care explică clar cerințele reduce anxietatea. Un calendar de examene gândit uman reduce haosul. Accesul real la consiliere, nu doar pe hârtie, reduce suferința. O cultură în care eșecul nu e umilire, ci parte din proces, poate schimba complet felul în care studenții își trăiesc sesiunile.
Și există și un lucru delicat: modul în care vorbim despre copiat. Da, e o problemă etică, dar e și un simptom. Pentru unii, copiatul e semnul că presiunea e prea mare și resursele prea mici. Nu justifică, dar explică. Dacă vrei să reduci copiatul, uneori trebuie să reduci frica.
Un fel de final, fără morală, dar cu un adevăr simplu
Stresul din sesiune nu te afectează doar în zilele de examen. Dacă se repetă fără pauze, fără sprijin, fără învățarea unor limite, el poate deveni o școală paralelă, una în care înveți să te temi, să te critici, să te împingi peste măsură. Și e păcat, pentru că facultatea ar trebui să fie și despre curiozitate, despre creștere, despre bucuria de a înțelege.
Partea bună e că urmele nu sunt definitive. Mintea se poate reantrena. Corpul se poate liniști. Dialogul interior se poate îmblânzi, cu timp și cu grijă. Uneori cu ajutor. Nu e niciodată prea târziu să înveți alt ritm.
Poate că asta e ideea cea mai utilă pe termen lung: sesiunea trece, dar felul în care ai grijă de tine în sesiune rămâne, ca un obicei bun sau ca o rană. Și dacă tot avem de ales, măcar aici, merită să ne alegem mai blând.
