Despre deodorantul care a orbit un zeu al întunericului, despre curaj la 13 ani și despre o carte care merită fiecare pagină.
Sunt cărți pe care le deschizi fără nicio așteptare, poate într-o seară când nu ai chef de nimic anume, și care, pagină cu pagină, te fură complet. Cam asta mi s-a întâmplat cu romanul de debut al unui tânăr de 19 ani din România.
Un roman de fantasy care amestecă mitologie, aventură, umor adolescentin și, ții-te bine, un spray de deodorant folosit drept armă secretă într-o bătălie cu forțele întunericului. Sună ridicol? Poate un pic. Dar tocmai ăsta e farmecul: absurdul funcționează impecabil în povestea asta și chiar te face să vrei mai mult.
Când cineva îți zice că un spray antitranspirant poate hotărî soarta unui conflict interdimensional, prima reacție e să ridici o sprânceană. Poate amândouă. Și totuși, în lumea construită de Bradu Mihai Dan, obiecte banale precum o șapcă, un creion sau, da, un deodorant, ajung să conteze mai mult decât orice sabie legendară. Regulile se rescriu sub ochii tăi pe parcurs, iar autorul pare să se distreze la fel de tare ca personajele pe care le-a creat.
Un puști de 13 ani, o groapă fără fund și o lume pe dos
Povestea pornește simplu, aproape banal. Mihai, un adolescent de 13 ani dintr-o localitate de lângă Cluj-Napoca, își petrece weekendurile cu gașca lui într-o fabrică abandonată. Locul lor preferat e o cameră cu o masă mare, scaune aruncate peste tot și, într-un colț, o groapă imensă despre care se povestea că ar fi înghițit un polițist.
Legendă urbană sau nu, nimeni n-a auzit vreodată vreun sunet de acolo. Aruncau monede în ea, ca într-o fântână de dorințe macabră, și tot așteptau zgomotul loviturii. Nu venea niciodată.
Într-o zi obișnuită de vară, Mihai ajunge în groapa aia. Nu chiar din întâmplare, ci tras de o forță pe care n-o pricepe, ceva din interiorul lui care îi controlează trupul și îl împinge în adâncuri. Jos, la baza gropii, dă peste un bătrân ciudat care bea ceai liniștit, o vitrină cu o cască de viking și o sabie, plus un polițist care, surpriză, e exact cel care dispăruse acolo cu ani în urmă. Bătrânul se numește Marcus, polițistul e Petre, iar ce urmează va fi orice altceva, numai plictisitor nu.
Mie mi-a plăcut enorm un moment de la începutul cărții care dă tonul la tot ce vine după. Mihai, confruntat cu faptul că ochii i se colorează brusc în albastru și corpul lui emană o aură stranie, strigă panică: „Mă transform în ștrumf!” La care bătrânul, absolut sec: „Copile, nu stai bine cu judecata, nu?” Cam ăsta e registrul. Un univers epic, cu regi reîncarnați și artefacte străvechi, văzut prin ochii unui puști care nu se poate abține din a comenta tot ce i se întâmplă.
Feline gangstere, beri scumpe și fresh de broccoli
Conflictul se învârte în jurul unor creaturi mitice împărțite în unsprezece sate. Sunt feline, elfi, pitici, vrăjitori, călugări, rinoceri, păianjeni, hermeni, zâne, odixi și stariuni, fiecare cu propriile reguli, propriile rivalități și un trecut complicat.
După un război purtat de Mordil, întunericul întruchipat, armele sacre ale acestor popoare au fost duse în lumea oamenilor și preschimbate în obiecte de zi cu zi. O sabie a devenit creion. Un coif a ajuns șapcă. Un toiag magic s-a transformat într-un băț oarecare. Cam cum ar fi să ascunzi o grenadă într-o jucărie din ou de ciocolată, ca idee.
Mihai e, de fapt, reîncarnarea unui rege al stariunilor. Treaba lui e să adune armele și să-i găsească pe ceilalți doi paznici reîncarnați printre oamenii apropiați. Și totul se mișcă cu o viteză amețitoare odată ce se pune treaba în mișcare: urmăriri cu elicoptere, bombe improvizate din fragmente de ziduri magice, bătăi cu oameni-pisică musculoși care arătau de parcă „se așteptai în orice clipă să facă POC” din costumul lor.
Într-o scenă pe care am citit-o de două ori, râzând, echipa se oprește la cel mai scump restaurant din oraș, „La Lupu”, unde bătrânul comandă patru beri și Mihai primește, spre umilința lui publică, un fresh de broccoli. Momentul în care bea tot paharul dintr-o înghițitură, cu ochii întregii terase asupra lui, e comedie pură.
Ce mi-a plăcut mult la felul cum e scrisă cartea e că autorul nu forțează seriozitatea. Lasă personajele să respire, să facă prostii, să se certe pe nimicuri în timp ce lumea se prăbușește în jurul lor. Călin, prietenul carismatic, exagerează orice bătaie când o povestește la școală. Albert se ascunde imediat după Florin când încep loviturile. Dan, paznicul de care Mihai nici nu bănuia că are nevoie, își irosește prima dorință magică pe ceva complet inutil. Astea sunt detaliile care fac personajele vii, nu descrierile lor fizice sau puterile speciale.
Deodorantul care a răsturnat toată bătălia
Și aici ajungem la partea care dă titlul articolului. La un moment dat, pe măsură ce acțiunea escaladează și Mihai îl înfruntă pe Davos, antagonistul principal, eroul nostru intră, literal, în propria minte. Acolo dă peste mai multe versiuni ale lui. Una e versiunea deșteaptă, cu ochelari și replici usturătoare. Alta e versiunea musculoasă, cu pelerină de super-erou, care trăiește într-un vis recurent unde salvează orașul de mirosuri neplăcute și se dă generos cu spray antitranspirație după fiecare misiune reușită. Da, ați citit bine.
Mihai cel cu mușchi trăiește în visul ăla ca un fel de campion municipal al igienei olfactive. Primarul îi mulțumește personal, el face plecăciuni cu un aer de vedetă hollywoodiană și se parfumează public cu un deodorant care „mirosea de parcă cineva a decis să recicleze deșeurile de la centralele nucleare”. Spray-ul are o culoare verde închis care sfidează orice normă cosmetică și, sincer, cam orice normă în general.
Când deodorantul devine armă de luptă
Treaba se complică serios când cei trei „Mihai” ajung la confruntarea cu Davos în interiorul minții. Monștrii din coșmarurile copilăriei le blochează drumul, iar versiunea musculoasă, cu o lejeritate incredibilă, scoate deodorantul din ghiozdan și începe să pulverizeze peste tot. Pe el, pe pereți, pe podea, peste orice suprafață disponibilă. Mirosul e atât de agresiv încât Mihai cel real și Mihai cel deștept aproape leșină amândoi. Dar monștrilor, spre surprinderea tuturor, le place. Se strâng fascinați în jurul super-eroului parfumat, vrăjiți de aroma aia sintetică de pădure nucleară.
Momentul decisiv apare puțin mai târziu, în bătălia finală cu Davos. Versiunea musculoasă apucă ultimul deodorant, îl agită dramatic și îl aruncă drept spre inamicul suprem. Davos, cu reflexele lui de entitate cosmică, trage în spray și îl face praf. Numai că din el țâșnește gazul ăla verde, toxic și persistent, care i se duce direct în ochi. Iar Davos, cel care controlează minți și manipulează dimensiuni întregi, rămâne orb și tușind, strigând disperat în timp ce „parfumul de lăcrămioare” îi mănâncă simțurile.
„Asta se numește parfum de lăcrămioare, ar trebui să vă cunoașteți mai des!” strigă varianta musculoasă, absolut convinsă de ceea ce spune. Și fix în haosul ăla parfumat, eroul real o ia la fugă spre culoarul amintirilor, profitând de singura fereastră pe care un spray de deodorant a deschis-o vreodată într-o luptă interdimensională. Recunosc, am râs cu voce tare la pagina asta.
De ce merge toată treaba asta, până la urmă
Ar fi ușor să zici că premisa e o glumă întinsă pe prea multe pagini. Dar cartea ține tocmai pentru că autorul nu tratează umorul ca pe un tic, ci ca pe un mod de a povesti. Fiecare obiect banal din roman, de la kendama la fresh-ul de broccoli, de la iarba mâței folosită efectiv ca diversiune împotriva felinelor până la deodorantul care decide bătălii, are un rost precis în mecanismul narativ.
Ancorează fantasticul în ceva familiar, în gesturi și obiecte pe care orice adolescent le-ar recunoaște. Și contrastul ăsta comic, în loc să slăbească tensiunea, o crește. Pare paradoxal, dar chiar așa se simte când citești.
Gândiți-vă puțin: într-un roman unde sabii legendare se transformă în creioane și coifuri de viking devin șepci, un deodorant care ajunge armă decisivă nu e o aberație. E aproape logic, dacă accepți regulile jocului.
Autorul a construit un univers în care puterea nu vine din grandoare, ci din capacitatea de a te descurca cu ce ai la îndemână, oricât de ridicol ar părea. Mihai nu câștigă pentru că e cel mai puternic. Câștigă pentru că nu ia nimic prea în serios și pentru că, fix atunci când adversarii se așteaptă la o mișcare epică, el vine cu un spray. E un tip de eroism dezordonat, accesibil, uman. Te atașezi de el fără să-ți dai seama.
Un autor de 19 ani care știe să povestească
Bradu Mihai Dan avea 19 ani când a scris romanul ăsta, iar ce m-a surprins cel mai tare n-a fost imaginația, ci vocea. Dialogurile au un ritm pe care mulți autori cu experiență nu-l nimeresc nici după zece cărți publicate. Replicile vin una peste alta, pauzele comice sunt exact unde trebuie, iar tonul nu alunecă niciodată în moralizare sau explicații pe care nu le-a cerut nimeni. Când Mihai, confruntat cu perspective apocaliptice, își face griji că n-o să scape de tema la franceză, râzi pentru că recunoști gândirea aia adolescentină care amestecă marele cu micul fără nicio jenă. E natural, nu calculat.
Autorul a primit premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România. Premiul i-a fost înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. E genul de recunoaștere care confirmă ce simți deja la lectură: vocea asta tânără chiar are ceva de spus. Și e bine că cineva i-a dat credit, pentru că fantasy-ul românesc are nevoie de autori care scriu cu plăcere și energie proaspătă, nu cu pretenții academice.
Cartea “Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro și Libris.ro. Dacă vreți s-o aveți acasă, e la un click distanță.
Între coșmar și comedie, între dimensiuni și deodorant
Dacă ar fi să aleg o singură scenă din toată cartea care surprinde cel mai bine spiritul poveștii, aș merge pe momentul în care versiunea deșteaptă a lui Mihai, aia cu ochelari, stă și citește eticheta deodorantului în timp ce în jurul lor o invazie de monștri e în toi.
Creatura musculoasă pulverizează cu generozitate, monștrii se adună vrăjiți de parfum, iar geniul grupului analizează liniștit ingredientele de pe cutie. E o imagine absurdă, dar perfect calibrată. Cartea asta îți dă epic și ridicol în aceeași frază și te lasă pe tine să tragi linia între ele.
Aventura trece prin savana africană, unde echipa e întâmpinată de rinoceri care merg pe două picioare și folosesc copaci drept arme. Apoi prin castele ale vrăjitorilor, cu vampiri și gravitație inversată. Prin mintea protagonistului, unde coșmarurile copilăriei au format efectiv o civilizație subterană cu propriile reguli. Și prin orașe irlandeze controlate de zombi, după ce Davos reușește o vrajă care spală pe creier un întreg cartier. Fiecare loc aduce aliați noi, arme de care mai bizare și momente de umor care te prind pe nepregătite.
E și o poveste despre prietenie, firește. Mihai, Dan și Heather formează un trio cu chimie reală, care se ceartă, se ajută, se ironizează și, din când în când, se surprinde reciproc prin curaj sau prin vulnerabilitate. Heather, răpită de feline și eliberată într-o operațiune care a implicat bombe, iarbă de pisică și o gheană de gunoi plină cu cutii de lapte și oase de pește, e departe de a fi un personaj secundar cuminte. Are temperament, are replici tăioase și, cel mai des, ea e cea care readuce echipa pe direcția bună când băieții se pierd în discuții degeaba.
Ce rămâne după ultima pagină
Romanul face parte din seria „Călătorie spre început”, deci povestea continuă. Și la final chiar vrei să afli ce mai urmează. Nu pentru că te lasă cu un cliffhanger forțat, ci pentru că personajele au devenit companie bună. Mihai cu glumele lui permanente, Dan cu lenevia strategică, Heather cu pragmatismul ei tăios, Coamă de Leu cu furgoneta care apare mereu exact la momentul potrivit. Toți ăștia prind viață într-un mod pe care nu ți-l așteptai de la un debut fantasy scris de un autor atât de tânăr.
Și rămâne cu tine imaginea spray-ului. Ca moment comic, evident, dar și ca amprentă a unui mod de a scrie. Bradu Mihai Dan nu încearcă să fie solemn. Nu ridică un univers fantasy ca să impresioneze prin complexitate mitologică ori prin descrieri pompoase.
Ridică un univers în care un puști de 13 ani poate salva dimensiuni multiple cu o șapcă transformabilă, o lingură norocoasă și un spray care miroase a pădure nucleară. Și totul merge pentru că e sincer, e amuzant și nu se ia prea în serios.
Dacă vreți o lectură care să vă surprindă, care să vă facă să râdeți pe bune și care, pe alocuri, să vă readucă senzația aia de „am 13 ani și pot face orice”, cartea asta e exact ce vă trebuie. Se citește repede, râzi des, iar când închizi ultima pagină, primul gând e: sper că vine și partea a doua. Al doilea gând, inevitabil, e legat de deodorant.
Fișă editorială
Romanul Drumul către o altă dimensiune este scris de Bradu Mihai Dan (Mihai Dan Bradu) și a fost publicat în 2024 la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca, în colecția Cărțile Copilăriei coordonată de Rareș Fărcaș. Face parte din seria „Călătorie spre început” și poartă ISBN-ul 978-630-311-221-3.
Autorul a primit premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, premiu înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene.
Cartea poate fi achiziționată online de pe Libris.ro și de pe Carturesti.ro.
